Revoluţionarul slătinean Constantin Popescu a rememorat într-un interviu oferit Realitatea de Olt clipele fierbinţi din urmă cu 31 de ani, când a fost printre tinerii care au luat parte la Revoluţia Română.
Cum a început totul pentru dumneavoastră, acum 31 de ani?
Eram foarte tânăr, nemulţumirile erau dintre cele mai diverse. Stăteam la coadă pentru un ou, pentru o cană de lapte, pentru o bucată de brânză, ca să ne putem creşte copiii. Aveam câte o jumătate de pâine.
La un moment dat, pe 23 decembrie, oamenii s-au răzvrătit şi au ieşit în faţa clădirii Comitetului Partidului Comunist Român, aici la noi, la Olt. Lângă sediul partidului, era o frescă, oamenii s-au pus şi au dat-o jos. Bătălia cea mare a fost pentru Dealul Grădişte, unde erau două tablouri ale Elenei şi lui Nicolae Ceauşescu. Ne-am mobilizat o grămadă de oameni, ne-am dus acolo, am luat nişte aparate de sudură nici nu mai ştiu de pe unde şi le-am dat jos. Să fi văzut ce bucurie era atunci când tablourile cuplului Ceauşescu au fost date jos!
Ne-am întors seara în oraş, la sediul partidului, unde oamenii începuseră deja să se organizeze: Frontul Salvării Naţionale cu domnul Grădinaru, domnul Spoitu, fostul director al Alro, domnul Delureanu, care astăzi este vicepreşedinte al CJ Olt şi mulţi alţii. Aceştia au încercat să preia puterea şi să facem schimbarea din mers.
Autorităţile comuniste de la Slatina n-au acţionat în niciun fel?
S-au evitat vărsările de sânge. Cei de la Şcoala de Poliţie au fost blocaţi în interior pur şi simplu, Miliţia şi-a văzut de treaba ei şi nu a executat acţiuni represive împotriva oamenilor.
Cum aţi decis să plecaţi la Bucureşti?
Văzând ce era în Bucureşti, am solicitatat noilor autorităţi să ne pună la dispoziţie nişte autobuze, să mergem la Capitală, pentru a-i ajuta pe cei de acolo. Aşa am considerat noi. Ni s-au pus la dispoziţie cinci autobuze şi am plecat noaptea târziu. Am fost câţiva care am făcut listă cu cei care au urcat, ca să putem avea o evidenţă. O altă parte a plecat cu trenul sau cu maşina.
La Coloneşti, unul dintre colegi a zis: măi băieţi, noi mergem la Bucureşti cu nişte autobuze pe care scrie „OT”! Vă daţi seama că dacă ajungem, se întâmplă ce s-a întâmplat la Aeroportul Băneasa. Ar fi executat foc asupra noastră, crezând că venim în ajutorul lui Ceauşescu şi nu susţinători ai Revoluţiei. Atunci, unul dintre noi a avut ideea să dăm cu cretă şi din „OT” să facem „CT” – Constanţa. Am plecat mai departe şi am ajuns fiecare în cu totul şi cu totul alt loc.
Care era atmosfera în Capitală?
Autobuzul în care mă aflam eu a ajuns la Televiziunea Română, unde se executa foc continuu. La modul cel mai serios vă spun că ne-am pitit care pe unde. Am încercat să nu stăm în bătaia gloanţelor. Nu aveam nici arme, nu aveam nimic. După care ne-am despărţit. Eu am ajuns în Comitetul Central al UTC-ului, unde acum este Ministerul Muncii. Acolo erau soldaţi care aveau în apărare acest imobil. Nu mai era nimeni în clădire, iar acolo am rămas până în data de 3 februarie 1990, când m-am reîntors acasă.
Acolo ne-am făcut nişte legitimaţii, am încercat să scoatem un ziar pe care îl distribuiam prin zonă. Era foarte greu să ieşim de acolo. Se trăgea şi nu ştiai cine trage şi de unde.
Am încercat, de-a lungul vremii, şi am organizat întâlniri cu istorici de marcă ai României pentru a crea o pagină a realităţii istorice a Revoluţiei Române. E foarte greu de făcut, pentru că fiecare om a văzut Revoluţia cu alţi ochi, a trăit în alt loc, sub o altfel de intensitate. E foarte greu să se pagineze şi să se scrie o istorie coerentă, de la cap la coadă. Nu poţi, atât timp cât sunt atâtea fragmente.
Vă veneau tot felul de informaţii contradictorii. Cum făceaţi faţă dezinformărilor din acele zile?
Diversiuni au fost întotdeauna. Se spunea că se trage, că acolo s-a murit, că s-a otrăvit apa. Vreau să vă spun că am stat o jumătate de zi fără să mănânc sau să beau apă pentru că se spunea că apa şi mâncarea erau otrăvite. Nu ştiu de unde, dar cineva venea şi tot aducea mâncare. Habar nu am de unde. Nu mânca nimeni că ne era frică.
La un moment dat, îmi aduc aminte că un soldat a pus pe altcineva să mănânce. După ce a mâncat, l-am păzit pe tipul respectiv, am văzut că nu moare şi am mâncat şi noi.
Ştiu că au fost oameni de la noi din Olt care au făcut pichete şi verificau oameni la metrou. Erau şi diversionişti. Au ars Biblioteca Naţională. Au murit soldaţii care s-au dus să apere Aeroportul. Avem şi noi un erou martir din Drăgăneşti-Olt.
Lovitură de stat sau Revoluţie?
Ceea ce pot să vă spun eu este că nu am participat la niciun fel de lovitură de stat. Astăzi avem Facebook, Whatsapp şi alte aplicaţii. Cine credeţi că, atunci, o lua din sat în sat, din oraş în oraş să-i cheme la o lovitură de stat. Lovituri de stat se fac astăzi. Noi n-am făcut aşa ceva: nu-i cunoşteam pe Iliescu, pe Mazilu, pe niciunul dintre aceşti oameni ne-am dus acolo pentru că voiam ceea ce strigam pe baricade: „Libertate!”.
Aţi revenit după două luni. În această perioadă cum aţi comunicat cu familia?
Am plecat într-o gecuţă, mi-a fost foarte frig, şi am revenit cu o manta de la soldaţii de la Palatul Victoriei, unde am mai stat. Ne-am revăzut pe 3 februarie, perioadă în care n-am comunicat deloc cu soţia. Poşta nu funcţiona, la telefoane nu aveam acces. Am stat acolo pentru că am crezut în victoria Revoluţiei Române. Ceea ce am făcut noi a fost o dovadă de curaj absolut. Nimeni nu poate să ne ia acest merit! Am făcut-o fără a fi interesaţi în a obţine ceva. Am dat puterea altora, fără a condiţiona cu absolut nimic. Acum îmi pare rău că le-am dat puterea. Trebuia să le punem nişte condiţii, să facă ceva pentru români.
Sursa: Realitatea de Olt
