Pe 12 iulie 1909 se năștea, în satul Vităneşti, comuna Vitănești, județul Teleorman, într- o familie de boieri, cel care avea să devină filosoful Constantin Noica.

Tatăl scriitorului, Grigore I. Noica, originar din Alexandria, era moşier şi arendaş agricol cu studii de agronomie  în Germania, iar străbunicul  pe linie paternă, Ghencu Noica se  numărase printre întemeietorii oraşului Alexandria.

Mama, Clemenţa Noica, era fiica unui medic militar, Haralambie Casassovici avansat până la rangul de colonel şi nepoata lui Gheorghe Eliad, fost primar al oraşului Alexandria.

Constantin Noica, al treilea copil al soţilor Noica, a copilărit la Vităneşti până în anul 1913, apoi tatăl său ia în arendă o altă moşie, la Blejeşti, unde vor sta până în 1919, când se stabileşte la Bucureşti  unde va rămâne până în 1933.

Între 1928 şi 1931, Noica urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti unde îl are profesor pe Nae Ionescu care adună în jurul său cei mai importanţi membri ai tinerei generaţii interbelice: Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Emil Cioran, Mihail Sebastian.

Constantin Noica a debutat publicistic cu proza filosofică ,,O poveste”  în revista ,,Vlăstarul” a Liceului ,,Spiru Haret” din Bucureşti, urmată de prologul în versuri ,,Un liceu model” şi articolul ,,Cei de mâine”, cărora le urmează poezia ,,Înviere“ din ,,Viaţa literară”.

În timpul studenţiei colaborează la numeroase publicaţii printre care: ,,Ultima oră”, ,,Vremea”,, Clipa”, ,,Vitrina literară”, ,,Ecoul”.

Noica s-a impus în primul rând prin scrierile filosofice şi eseistice originale: ,,Concepte deschise în istoria filosofiei lui Descartes, Leibniz şi Kant” (1936), ,,De caelo. Întoarcere în jurul cunoaşterii şi individului”(1937), ,,Schiţă pentru istoria lui Cum e cu putinţă ceva nou” (1940), ,,Creaţie şi frumos în rostirea românească” (1973), ,,Gânduri despre omul deplin al culturii româneşti” (1975), ,,Sentimentul românesc al fiinţei” (1978), ,,Devenirea întru fiinţă” (vol.I Întoarcere asupra filosofiei tradiţionale şi vol.II Tratat de ontologie (1981), ,,Scrisori despre logica lui Hermes”(1986), ,,Cuvânt împreună despre rostirea românească” (1987), ,,Lumea de mâine” (1991), ,,Eseuri de duminică” (1992), ,,Modelul cultural european” (1993),  ,,Despre lăutărism” (2007), ,,Geniu în vremuri sărace” (2009) etc.

Acestora li s-au alăturat câtorva lucrări de istoria filosofiei (,,Rene Descartes: Viaţa şi filosofia lui”, ,,Fenomenologia spiritului lui G.W.F Hegel”, ,,Despărţirea de Goethe”,  ,,Povestiri despre om. După o carte a lui Hegel”).

La fel de importante sunt şi volumele de publicistică postume.

Scriitorul s-a remarcat și prin traducerile din opera unor mari filosofi (Rene Descartes, Immanuel Kant, Platon, Aristotel) și prin interpretările şi comentariile la textele originale.

Filosoful  s-a afirmat ca un eminescolog desăvârşit, pe care îl numea Omul deplin al culturii româneşti, ci şi ca un profund cunoscător al manuscriselor eminesciene.

Constantin Noica a fost celebrat pe 12 iulie, anii trecuți, în județul nașterii sale, prin simpozioane și conferințe organizate în bibliotecile din zonă.

Grupul de tineri intelectuali constituit în jurul lui Constantin Noica dorea și urma să se formeze după vechiul model grecesc, paideic (concept educațional în Grecia antică, ce urmărea cultivarea spiritului uman prin studiul filosofiei și științei, n.r.). Noica se oferea pe sine ca alternativă la „sistemul de invățământ” al perioadei comuniste, își asumase un rol „socratic” reperându-și discipolii și pornind cu ei pe calea cunoașterii filosofice.

Citind opera lui Constantin Noica, putem descoperi că acesta fusese unul dintre dezideratele cu care pornise la drum: de a ajuta Omul să-și împlineasc destinul de ființă culturală, să acceadă la acea cunoaştere neoficializată și neinstituționalizată, la o cunoaştere care nu ține cont de normele unei anume societăți sau ale alteia, a unei epoci sau a alteia: „Există creatori care se mulţumesc să-şi înfăptuiască opera în supremul şi egoistul lor orgoliu creator. Dar atunci cînd «a crea» implică destinul unei comunităţi, devenind astfel ipostaza esenţială a fiinţei istorice, trebuie să apară creatori care să-i înveţe şi pe alţii să creeze. «A învăţa» înseamnă în acest caz a trezi în oameni fiinţa lor culturală uitată. Acest lucru îl implică dimensiunea paideică a personalităţii lui Noica. Şi ea trimite, în mod coerent şi fatal, la „ontologia“ lui culturalistă: la ideea că există un «paradis al culturii», o tablă de fapt neschimbată a valorilor, o «cultură clasică», în care esenţa omului se regăseşte şi se desfăşoară”.

Constantin Noica se retrage în turnul lui de fildeș, dar aduce cu el în turn și o parte semnificativă a unei generații care avea să participe, după 1989, la construirea propriului destin cultural (Matricea Românească)