Actualitate· 6 min citire

23 August, între sărbătoarea națională și propaganda comunistă. „În primul an, după ’89, am avut un sentiment de ușurare”

b81a8e19739b36bc_large

b81a8e19739b36bc_large

Scris de Ionut Jifcu Publicat: 23 aug. 2018, 07:31

Partea omagială, încorsetată, dogmatică și apăsătoare a zilei de 23 August era suportată de slătineni doar pentru a se putea bucura, ulterior, de produsele care în mod obișnuit nu s-ar fi găsit peste tot, micii sau berea. Totodată, potrivit doctorului în istorie Aurelia Grosu, Ziua Națională de dinainte de 1989 reprezenta o încununare a cultului personalității, care era promovat în toate domeniile, figura lui Nicolae Ceaușescu umbrind orice activitate.

Aurelia Grosu, istoric și totodată contemporan al Epocii de Aur, își amintește de defilările și specifice din perioada comunistă, dar mărturisește că oamenii de rând se bucurau de faptul că într-o zi ca cea de 23 August sunt liberi de la serviciu sau își petrec timpul în locuri de agrement.

„Eu am perceput ziua de 23 August ca fiind formată din două părți. Era o parte omagială, încorsetată, dogmatică, apăsătoare -  eu la muzeu începeam pregătirile cu foarte mult timp înainte, erau pregătiri foarte serioase, cu tot ceea ce însemna activități cu defilare și spectacole, iar parte a doua a zilei era foarte așteptată de oameni. Magazinele și locurile de agrement erau cu mici, cu bere, era zi liberă și oamenii o transformau într-o sărbătoare personală. Românul nostru și noi toți ștergeam ce a fost în prima parte și căutam să ne simțim cât mai bine pentru că nu găseai întotdeauna mici, bere și alte lucruri de acest gen. Le găseai doar la zile festive”, spune Aurelia Grosu.

Propaganda vremii presupunea ca nimic să nu se facă fără evocarea și omagierea „Tovarășului”, mai arată istoricul, iar o sărbătoare ca aceasta presupune o pregătire îndelungată de până la aproape un an. Cenzura și controlul erau intens utilizate de instituțiile de forță ale statului comunist.

„Ca om care a lucrat la muzeu, o instituție subordonată a Secției de Propagandă a Comitetului Județean de Partid, pe vremea aceea, principala noastră sarcină de partid era să facem o expoziție în care evident că avea o tematică subordonată nu neapărat aspectelor istorice, când s-au întors armele împotriva Germaniei naziste, cât era profund politizată și ideologizată. Trebuia să arătăm înfăptuirile, rolul conducătorului, fiecare panou începea cu un citat, chiar și la cele de istorie, din Nicolae Ceaușescu. O expoziție de acest gen avea 20 la sută elemente de istorie și 80 la sută ceea ce într-un șablon se numea cultul personalității. Această tematică trecea prin foarte multe filtre, până când era aprobată - fiecare text, fiecare fotografie, fiecare citat din «tovarășul Nicolae Ceașescu». Era o muncă de aproape un an de zile pentru o singură zi”, arată muzeograful.

Niciun detaliu nu era lăsat la voia întâmplării, iar organele de partid și de stat trebuia să aprobe tot.

„Erau detalii care duceau la renunțarea la folosirea unei fotografii de la faptul că era nodul de la cravata tovarășului nu știu cum. O chestiune hazlie este faptul că tovarășa era mai înaltă decât tovarășul și trebuia să ne uităm și să alegem fotografii dintr-un cadru mai îndepărtat sau cumva încât să nu se vadă diferența de înălțime. Nu mai spun de priviri de zâmbete, de expresie facială. După ce era totul finalizat, veneau să o vizioneze de la Secția de Propagandă. Întâi venea șeful, care întotdeauna avea ceva de spus și mai schimbam: «citatul ăsta din tovarășul nu este atât de actual!». Actual în sensul că totul era actual la tovarășul, dar mai nou spusese altceva, trebuia să dăm citatele din ultimele cuvântări. Trebuia să le refacem. După vernisarea expoziției, la Casa de Cultură a Sindicatelor, era defilarea, apoi un spectacol omagial, în centrul Slatinei”, mai spune Aurelia Grosu.

„Ușurare” este cuvântul care ea descrie sentimentul trăit după sfârșitul acestei epoci. Totodată, Aurelia Grosu mărturisește că oamenii din acea vreme nu realizau faptul că lucrurile pot fi și altfel.

„Eu nu sunt nostalgică! A fost o perioadă pe care a trăit-o și pentru care nu aveam niște termene de comparație. Eu am crescut în acea epocă, nu aveam de unde să știu cum ar fi altfel. Am crezut că așa este. Noi ne-am trăit viața și asta era, deși erau foarte multe lucruri pe care le simțeai, pentru că până la urmă ești om. Era toată această hărțuire, controlul extraordinar de mare, mai ales pentru noi care lucram într-o instituție politizată, ideologizată. În alte întreprinderi, activitatea partidului nu era așa de simțită. În primul an, după ’89, am avut un sentiment de ușurare”, a mai afirmat ea.

Ca și istoric, Aurelia Grosu spune că evenimentele dinaintea instaurării regimului comunist fuseseră manipulate încât se ajunsese ca Nicolae Ceaușescu să fie un etalon pentru toate evenimentele evocate. Exegetul suprem, „Tovarășul”, avea o părere despre geți, daci, dar și despre Evul Mediu, Unirea Principatelor sau cele două conflagrații modiale, și doar asta conta.

„Ajunsesem oarecum să spunem că voievozi și mari conducători ai acestui neam semănau cu Ceaușescu și nu invers. De exemplu, la o expoziție de arheologie, fiecare panou avea un citat din tovarășul. N-aveam un citat din Vasile Pârvan, din marii istorici, din istoricii antici. Aveam citate din Ceaușescu care spusese despre fiecare câte ceva, și de geto-daci, și de Burebista, și de Decebal, de Mihai Viteazul, de toți”, spune Aurelia Grosu.

Ea mai spune că au existat evenimente din istorie despre care nici nu se amintea la Facultatea de Istorie. Pactul Ribbentrop – Molotov, perioada interbelică sau ideea de Monarhie se numărau printre subiectele tabu din lumea academică a României Comuniste.

„23 august era Ziua Națională, atunci, dar mai era un 23 august de care nu s-a vorbit niciodată în epoca respectivă – 23 august 1939, când s-a semnat pactul Ribbetrop – Molotov, care a însemnat declanșarea celui de Al Doilea Război Mondial, până la urmă. Cel puțin în cazul nostru, a fost sacrificată Basarabia, prin acest pact. Nu se amintea niciodată și nici nu se scria. Istoria asta a fost aflată. Știam de pact, dar nu în detaliu, cu toate dedesubturile și consecințele”, arată istoricul slătinean.

Acesta este și motivul pentru care, mai spune Aurelia Grosu, după Revoluția din 1989 s-a văzut nevoită să reia studiul specific unui student la Istorie, să afle detalii despre evenimente istorice și să cunoască lucruri pe care efectiv nu le știa.

„Eu am spus că, practic, am mai făcut o facultate de istorie, după 1990. Noi nu am făcut despre Monarhie, care este o parte din istorie. Sau dacă ni se spunea, le aflam printr-o prismă ideologizantă. Despre perioada interbelică, noi învățam mai mult istoria PCR și Congresele, și Marea Grevă a Ceferiștilor din 1933. Am învățat despre Marea Criză prin prisma eșecului regimului capitalist. Eu, cel puțin, am făcut eforturi și mi-a plăcut să fac treaba asta pentru că mi-am dat seama câte lucruri nu știu, eu care făcusem o facultate de istorie. A trebuit să citesc foarte mult, am căutat să devin un om informat și cât de cât obiectiv”, a conchis Aurelia Grosu.

Doctor în istorie și cercetător științific, Aurelia Grosu a lucrat la Muzeul Județean Olt peste 35 ani și vreme de 13 ani a condus instituția de cultură.

 

Distribuie articolul

Urmărește știrile Realitatea de Olt și pe Google News

Mai multe știri din Actualitate