Povești de la nunțile oltenilor - REPORTAJ

7-1
Mă uitam cu atenție în farfuria mea, atingând cu furculița o felie de ruladă, încercând să-mi dau seama ce ar fi putut pune bucătarul în ea. Avea o lucire nefirească care nu mă îndemna s-o mănânc. Brânza cremă spoită peste roșia tăiată ornamental nu mă atrăgea nici ea.
Muzica era dată tare, prea tare pentru mine, și deodată nu-mi mai era foame. Mă uit în jur. Atmosfera era tipică nunților: se servea aperitivul, nu reușise nimeni să se îmbete, iar lăutarii încă își „probau” sculele. Știam ce urmează, că doar nu era prima nuntă la care mergeam în viața mea. Nici măcar nu era prima în acel an.
Urma un dans al mirilor pe o melodie de Ovidiu Komornyik. El o ia pe ea de mijloc și amândoi se învârt într-o inimioară făcută din lumânări, așezate cu grijă pe ringul de dans de către ospătarii localului. O învârte de câteva ori, iar verișorii și mătușile de la țară aplaudă frenetic și cu patos. Câțiva dintre flăcăi fluieră. Mirii sunt mulțumiți de moment.
Mai ridic încă o dată capul din farfurie și văd că, la o masă de lângă mine, s-a mai cerut un coș de pâine. Îmi vine să o întreb pe chelneriță dacă e chiar așa cum am văzut eu: au terminat pâinea înaintea mezelurilor din aperitiv? O urmăresc cu privirea în timp ce le reîmprospătează mesenilor stocul de pâine. Era exact așa cum crezusem. Nici chelneriței nu-i vine să creadă cât de multă pâine au mâncat acei oameni și-mi zâmbește complice, în timp ce se îndepărtează de acea masă.
Ținuta femeilor și faptul că aproape toți bărbații poartă șosete albe la pantofi mă fac să îi etichetez pe acei oameni într-un fel, nu contează în care.
După dansul mirilor, mesenii sunt chemați pe ring pentru un dans mai încet, de cuplu. Rând pe rând, câte doi, nuntașii se ridică. E lângă mine un tip, cu nasul neobișnuit de mare, care se preface că e scos la dans cu forța de nevastă. Pare, însă, că-i place.
Lăutarii schimbă ritmul. Lumea se prinde într-o horă neaoșă, oltenească. Intră și nașul. Îl cunoști după floarea roșie din piept. După câteva rotiri, fața nașului se schimbă după culoarea florii de pe sacou. Faptul că are cămașa descheiată mai mult decât trebuie nu-l ajută prea mult. Se retrage pentru puțin. Își dă sacoul jos și lasă să i se vadă mânecile scurte ale cămășii albe și tivul negru, strâns mulat pe braț.
„Pariu că are și ciorapi albi?”, îmi zic aproape cu voce tare. Nu mă înșelam.
Orchestra ia o pauză. Muzica nu se oprește, însă, iar din boxe răsună ritmuri de rock’n’roll. Era o melodie pe care o mai auzisem de câteva ori în acea seară. Deodată, un tip care până atunci stătuse liniștit la masă sare pe ringul de dans. Începe un dans hipnotic, contrar ritmului muzicii, cu mișcări care aduc aminte mai degrabă de o cadână decât de un virtuoz al dansului. Cămașa i s-a lipit de spate și de burtă. Picăturile de sudoare în curg abundent pe față.
Nu se lasă! Face un șpagat aproape perfect. Are pantalonii mai scurți decât ar trebui și i se văd șosetele albe, iar pe ele se poate vedea cum scrie cu negru „Nike”. E îmbrăcat de firmă, ce să mai…
Socrul mic se simte nebăgat în seamă! Ia microfonul din mâna cântărețului, nu înainte ca acesta să apuce să spună câteva cuvinte despre o melodie dedicată mirilor. Înțelegem că ne va cânta socrul. Bărbatul își aranjează mustața stufoasă, în timp ce lăutarii caută ritmul cerut. Începe: „Un părinte poate crește/Unu’, doi copii sau zece…”. Nu e tocmai vocea cerută de căutătorii de talente de pe la noi, dar smulge câteva aplauze de la nuntașii care, fie vorba între noi, consumaseră serios.
De la masa frumos împodobită, dintre flori și lumânări, zâmbesc mirii. Ginerele ridică paharul spre socrul cântăreț. E politicos cu el, că doar acum sunt o familie. Mai aruncă o privire spre sală și parcă numără minutele până când tot „calvarul” său se va termina.
Ciorapii albi
Mă duc la nunți, des. Cred că e vârsta aceea când toți pe care îi cunoști își pun pirostriile. Vezi tot felul de oameni și ei te văd pe tine. Mai râdem, mai consumăm o băutură alcoolică, ne mai ghiftuim cu sarmale, iar apoi ne învârtim în tradiționala horă - stânga unu, dreapta doi. Când mai trage ceva la măsea, omul arată tot ce are mai prost: vobește tare, țipă la lăutari să termine cu muzica ușoară și să treacă la piese „grele”, se mișcă lasciv pe manele sau ciupe nevasta de fund.
Oamenii se îmbracă frumos la nunți. În orașele mai mici sau pe la țară, își pun costumul pe care l-au purtat și ei, atunci când au avut nunta. Domnii încalță pantofii de ginere, chiar dacă nu mai sunt la modă. Doamnele își pun una din cele două rochii, sperând că doar puține persoane să le mai fi văzut în această ținută de seară. Nimic nu trebuie lăsat la voia întâmplării, de la sarmalele din cap, atent ondulate de o prietenă care se pricepe la coafuri și unghiile „cu model”, până la barba atent rasă a domnilor.
Moda e după cum o fac oamenii. Cămașa e ori cu mânecă lungă, ori cu scurtă, iar unii domni, în serile călduroase de vară, preferă să desfacă doi-trei, chiar patru nasturi. Că e cald și asta e! Oricum, până la sfârșitul petrecerii o vor scoate din pantaloni că s-au încins.
Culoarea cămășii trebuie aleasă și ea cu grijă. Am fost la o nuntă unde toți lăutarii din formație purtau cămăși roșii. Mai erau și nuntași care fuseseră neinspirați în alegerea hainelor și puteau fi cu ușurință confundați cu rapsozii.
Ciorapii domnilor sunt aleși de doamne. Cel puțin așa cred eu! Îți cam dai seama după cum arată doamna ce ciorapi au domnii. Majoritatea doamnelor le dau soților șosete de culoare închisă. Mai sunt, însă, și femei care vor să arate că își țin soțul curat, că-l spală și-l calcă, mândrindu-se cu el vecinelor atunci când sparg semințe pe banca din fața blocului sau pe uliță. Așadar, domnul va purta șosete albe, eventual sport, ca să nu-i strângă glezna, lăsând să se vadă o parte din pulpa păroasă. Pentru aceste femei și pentru soții lor este un motiv de mândrie să poarte lenjerie albă, mergând pe considerentul că este mai greu de întreținut. Bunul simț estetic le contrazice, însă nu prea contează că la pantofi eleganți trebuie șosete închise la culoare.
Revenind la exemplul cu cămășile, ciorapii albi sunt tot un „trade mark” al lăutarilor, dar, până la urmă, ce știu eu despre modă?
„Adu-mi și mie un pachet de țigări!”
Nu mă număr printre bărbații care „abuzează” de cămașa albă, pantalonii cu dungă și pantofii negri, asortați cu ciorapii albi cu semnul Nike, pe margine. Întotdeauna am încercat să mă îmbrac cât mai casual, fără să am pretenția că sunt în pas cu moda masculină care, fie vorba între noi, este la fel de schimbătoare precum cea feminină. Sunt proprietarul unui costum elegant pe care îl port de câteva ori pe an, pe la vreo nuntă. Mărturisesc că nu mă simt în largul meu atunci când îl port și cred că totul pleacă de la o întâmplare din pre-adolescența mea, pe care am avut-o purtând primul meu costum.
De fapt, este vorba despre vesta costumului. Știți și voi că, în unele magazine, costumele elegante pentru bărbați se vând la set cu o vestuță, al cărei uz nu am reușit să-l deprind, până acum. Oricum, cert este că primul costum l-am purtat pe la un botez.
Bineînțeles că am purtat toate componentele costumului. Peste cămașa de culoare verde-praz, cu mânecă scurtă (cum altfel!), am luat mai întâi vesta și apoi haina. A insistat și tata, că el era stilistul meu pe atunci, zicându-mi că astfel nu mă va „trage” curentul. Nu-mi caut scuze, însă, pentru că până la urmă eu am avut ultima decizie.
La petrecere, atmosfera era una „bătrânească” și, din când în când, ieșeam pe terasă la o gură de aer. Terasa nu era închiriată pentru botez și era deschisă și clienților din exterior. Cred că și de asta începusem eu să ies din ce în ce mai des afară, pentru că la una dintre mese observasem o tipă simpatică, care în mâna dreaptă ținea o țigară din care trăgea cu foc, iar cu mâna stângă se juca cu o brichetă neagră.
O tot învârtea cu aceeași îndemânare cu care strângea între buze filtrul țigării, atunci când inhala fumul tutunului. Eu priveam pe sub sprâncene, din ușa localului, și când privirile ni se intersectau, întorceam repede capul. Nu era singură la masă și mă gândeam să nu-i treacă prin gând vreunuia dintre băieții care o însoțeau pe fată să-mi aplice vreo corecție corporală, doar pentru că am îndrăznit să privesc spre prietena lor.
La un moment dat, când privirile mele și ale fumătoarei se intersectează din nou, ea îmi face un semn discret, cu două degete, să mă apropii. Nu-mi venea să cred că mă observase și că, iată, mă chema la ea. Mă gândeam că vrea să mă cunoască, că era vorba de o atracție irezistibilă, așa cum văzusem eu prin filmele americane că începe orice iubire.
Înainte să ajung mai aproape de masă, ea îmi spune zâmbind și fluturându-mi în față un pachet de Kent: „Adu-mi și mie un pachet de țigări!”.
„Ce să-ți aduc?”, întreb eu, cu o neînțelegere sinceră.
„Țigări!”, continuă ea. „Aveți, nu-i așa?”.
Nu-mi mai aduc aminte cum am reușit să-i explic că eu nu fac parte din personalul localului. Ea și-a cerut scuze, ușor rușinată, deși nu cred că-i păsa cu adevărat.
Îmi părea bine că am schimbat câteva cuvinte cu ea și nu prea îmi păsa de umilința pe care o trăiam, însă nu înțelegeam ce ar fi putut să o facă să mă considere chelner. Mi-am dat seama abia după câteva zile.
Urmărește știrile Realitatea de Olt și pe Google News























