Mă uitam cu atenţie în farfuria mea, atingând cu furculiţa o felie de ruladă, încercând să-mi dau seama ce ar fi putut pune bucătarul în ea. Avea o lucire nefirească care nu mă îndemna s-o mănânc. Brânza cremă spoită peste roşia tăiată ornamental nu mă atrăgea nici ea.

Muzica era dată tare, prea tare pentru mine, şi deodată nu-mi mai era foame. Mă uit în jur. Atmosfera era tipică nunţilor: se servea aperitivul, nu reuşise nimeni să se îmbete, iar lăutarii încă îşi „probau” sculele. Ştiam ce urmează, că doar nu era prima nuntă la care mergeam în viaţa mea. Nici măcar nu era prima în acel an.

Urma un dans al mirilor pe o melodie de Ovidiu Komornyik. El o ia pe ea de mijloc şi amândoi se învârt într-o inimioară făcută din lumânări, aşezate cu grijă pe ringul de dans de către ospătarii localului. O învârte de câteva ori, iar verişorii şi mătuşile de la ţară aplaudă frenetic şi cu patos. Câţiva dintre flăcăi fluieră. Mirii sunt mulţumiţi de moment.

Mai ridic încă o dată capul din farfurie şi văd că, la o masă de lângă mine, s-a mai cerut un coş de pâine. Îmi vine să o întreb pe chelneriţă dacă e chiar aşa cum am văzut eu: au terminat pâinea înaintea mezelurilor din aperitiv? O urmăresc cu privirea în timp ce le reîmprospătează mesenilor stocul de pâine. Era exact aşa cum crezusem. Nici chelneriţei nu-i vine să creadă cât de multă pâine au mâncat acei oameni şi-mi zâmbeşte complice, în timp ce se îndepărtează de acea masă.

Ţinuta femeilor şi faptul că aproape toţi bărbaţii poartă şosete albe la pantofi mă fac să îi etichetez pe acei oameni într-un fel, nu contează în care.

După dansul mirilor, mesenii sunt chemaţi pe ring pentru un dans mai încet, de cuplu. Rând pe rând, câte doi, nuntaşii se ridică. E lângă mine un tip, cu nasul neobişnuit de mare, care se preface că e scos la dans cu forţa de nevastă. Pare, însă, că-i place.

Lăutarii schimbă ritmul. Lumea se prinde într-o horă neaoşă, oltenească. Intră şi naşul. Îl cunoşti după floarea roşie din piept. După câteva rotiri, faţa naşului se schimbă după culoarea florii de pe sacou. Faptul că are cămaşa descheiată mai mult decât trebuie nu-l ajută prea mult. Se retrage pentru puţin. Îşi dă sacoul jos şi lasă să i se vadă mânecile scurte ale cămăşii albe şi tivul negru, strâns mulat pe braţ.

„Pariu că are şi ciorapi albi?”, îmi zic aproape cu voce tare. Nu mă înşelam.

Orchestra ia o pauză. Muzica nu se opreşte, însă, iar din boxe răsună ritmuri de rock’n’roll. Era o melodie pe care o mai auzisem de câteva ori în acea seară. Deodată, un tip care până atunci stătuse liniştit la masă sare pe ringul de dans. Începe un dans hipnotic, contrar ritmului muzicii, cu mişcări care aduc aminte mai degrabă de o cadână decât de un virtuoz al dansului. Cămaşa i s-a lipit de spate şi de burtă. Picăturile de sudoare în curg abundent pe faţă.

Nu se lasă! Face un şpagat aproape perfect. Are pantalonii mai scurţi decât ar trebui şi i se văd şosetele albe, iar pe ele se poate vedea cum scrie cu negru „Nike”. E îmbrăcat de firmă, ce să mai…

Socrul mic se simte nebăgat în seamă! Ia microfonul din mâna cântăreţului, nu înainte ca acesta să apuce să spună câteva cuvinte despre o melodie dedicată mirilor. Înţelegem că ne va cânta socrul. Bărbatul îşi aranjează mustaţa stufoasă, în timp ce lăutarii caută ritmul cerut. Începe: „Un părinte poate creşte/Unu’, doi copii sau zece…”. Nu e tocmai vocea cerută de căutătorii de talente de pe la noi, dar smulge câteva aplauze de la nuntaşii care, fie vorba între noi, consumaseră serios.

De la masa frumos împodobită, dintre flori şi lumânări, zâmbesc mirii. Ginerele ridică paharul spre socrul cântăreţ. E politicos cu el, că doar acum sunt o familie. Mai aruncă o privire spre sală şi parcă numără minutele până când tot „calvarul” său se va termina.

Ciorapii albi

Mă duc la nunţi, des. Cred că e vârsta aceea când toţi pe care îi cunoşti îşi pun pirostriile. Vezi tot felul de oameni şi ei te văd pe tine. Mai râdem, mai consumăm o băutură alcoolică, ne mai ghiftuim cu sarmale, iar apoi ne învârtim în tradiţionala horă – stânga unu, dreapta doi. Când mai trage ceva la măsea, omul arată tot ce are mai prost: vobeşte tare, ţipă la lăutari să termine cu muzica uşoară şi să treacă la piese „grele”, se mişcă lasciv pe manele sau ciupe nevasta de fund.

Oamenii se îmbracă frumos la nunţi. În oraşele mai mici sau pe la ţară, îşi pun costumul pe care l-au purtat şi ei, atunci când au avut nunta. Domnii încalţă pantofii de ginere, chiar dacă nu mai sunt la modă. Doamnele îşi pun una din cele două rochii, sperând că doar puţine persoane să le mai fi văzut în această ţinută de seară. Nimic nu trebuie lăsat la voia întâmplării, de la sarmalele din cap, atent ondulate de o prietenă care se pricepe la coafuri şi unghiile „cu model”, până la barba atent rasă a domnilor.

Moda e după cum o fac oamenii. Cămaşa e ori cu mânecă lungă, ori cu scurtă, iar unii domni, în serile călduroase de vară, preferă să desfacă doi-trei, chiar patru nasturi. Că e cald şi asta e! Oricum, până la sfârşitul petrecerii o vor scoate din pantaloni că s-au încins.

Culoarea cămăşii trebuie aleasă şi ea cu grijă. Am fost la o nuntă unde toţi lăutarii din formaţie purtau cămăşi roşii. Mai erau şi nuntaşi care fuseseră neinspiraţi în alegerea hainelor şi puteau fi cu uşurinţă confundaţi cu rapsozii.

Ciorapii domnilor sunt aleşi de doamne. Cel puţin aşa cred eu! Îţi cam dai seama după cum arată doamna ce ciorapi au domnii. Majoritatea doamnelor le dau soţilor şosete de culoare închisă. Mai sunt, însă, şi femei care vor să arate că îşi ţin soţul curat, că-l spală şi-l calcă, mândrindu-se cu el vecinelor atunci când sparg seminţe pe banca din faţa blocului sau pe uliţă. Aşadar, domnul va purta şosete albe, eventual sport, ca să nu-i strângă glezna, lăsând să se vadă o parte din pulpa păroasă. Pentru aceste femei şi pentru soţii lor este un motiv de mândrie să poarte lenjerie albă, mergând pe considerentul că este mai greu de întreţinut. Bunul simţ estetic le contrazice, însă nu prea contează că la pantofi eleganţi trebuie şosete închise la culoare.

Revenind la exemplul cu cămăşile, ciorapii albi sunt tot un „trade mark” al lăutarilor, dar, până la urmă, ce ştiu eu despre modă?

„Adu-mi şi mie un pachet de ţigări!”

Nu mă număr printre bărbaţii care „abuzează” de cămaşa albă, pantalonii cu dungă şi pantofii negri, asortaţi cu ciorapii albi cu semnul Nike, pe margine. Întotdeauna am încercat să mă îmbrac cât mai casual, fără să am pretenţia că sunt în pas cu moda masculină care, fie vorba între noi, este la fel de schimbătoare precum cea feminină. Sunt proprietarul unui costum elegant pe care îl port de câteva ori pe an, pe la vreo nuntă. Mărturisesc că nu mă simt în largul meu atunci când îl port şi cred că totul pleacă de la o întâmplare din pre-adolescenţa mea, pe care am avut-o purtând primul meu costum.

De fapt, este vorba despre vesta costumului. Ştiţi şi voi că, în unele magazine, costumele elegante pentru bărbaţi se vând la set cu o vestuţă, al cărei uz nu am reuşit să-l deprind, până acum. Oricum, cert este că primul costum l-am purtat pe la un botez.

Bineînţeles că am purtat toate componentele costumului. Peste cămaşa de culoare verde-praz, cu mânecă scurtă (cum altfel!), am luat mai întâi vesta şi apoi haina. A insistat şi tata, că el era stilistul meu pe atunci, zicându-mi că astfel nu mă va „trage” curentul. Nu-mi caut scuze, însă, pentru că până la urmă eu am avut ultima decizie.

La petrecere, atmosfera era una „bătrânească” şi, din când în când, ieşeam pe terasă la o gură de aer. Terasa nu era închiriată pentru botez şi era deschisă şi clienţilor din exterior. Cred că şi de asta începusem eu să ies din ce în ce mai des afară, pentru că la una dintre mese observasem o tipă simpatică, care în mâna dreaptă ţinea o ţigară din care trăgea cu foc, iar cu mâna stângă se juca cu o brichetă neagră.

O tot învârtea cu aceeaşi îndemânare cu care strângea între buze filtrul ţigării, atunci când inhala fumul tutunului. Eu priveam pe sub sprâncene, din uşa localului, şi când privirile ni se intersectau, întorceam repede capul. Nu era singură la masă şi mă gândeam să nu-i treacă prin gând vreunuia dintre băieţii care o însoţeau pe fată să-mi aplice vreo corecţie corporală, doar pentru că am îndrăznit să privesc spre prietena lor.

La un moment dat, când privirile mele şi ale fumătoarei se intersectează din nou, ea îmi face un semn discret, cu două degete, să mă apropii. Nu-mi venea să cred că mă observase şi că, iată, mă chema la ea. Mă gândeam că vrea să mă cunoască, că era vorba de o atracţie irezistibilă, aşa cum văzusem eu prin filmele americane că începe orice iubire.

Înainte să ajung mai aproape de masă, ea îmi spune zâmbind şi fluturându-mi în faţă un pachet de Kent: „Adu-mi şi mie un pachet de ţigări!”.

„Ce să-ţi aduc?”, întreb eu, cu o neînţelegere sinceră.

„Ţigări!”, continuă ea. „Aveţi, nu-i aşa?”.

Nu-mi mai aduc aminte cum am reuşit să-i explic că eu nu fac parte din personalul localului. Ea şi-a cerut scuze, uşor ruşinată, deşi nu cred că-i păsa cu adevărat.

Îmi părea bine că am schimbat câteva cuvinte cu ea şi nu prea îmi păsa de umilinţa pe care o trăiam, însă nu înţelegeam ce ar fi putut să o facă să mă considere chelner. Mi-am dat seama abia după câteva zile.